Un om de omenie. Tiberiu Eremie - un demn exemplu de urmat

  CUPRINS:
  PREZENTARE:
„Civilizat nu este cel ce ştie multe numai pentru sine şi pentru epoca sa, ci acela care îşi comunică cunoştinţele şi le lasă moştenire la posteritate, spre a folosi şi ajunge mai departe cu dânsele ...” Aceste cuvinte rostite, acum 150 de ani de unul din titanii culturii româneşti Ion Heliade Rădulescu, sunt cu atât mai actuale astăzi cu cât societatea românească nu-şi poate schimba mentalităţile şi nu poate evolua fără cunoaşterea şi experienţa dobândită de la înaintaşi.
În acest spirit văd eu publicarea lucrării „Un om de omenie. Tiberiu Eremie - un demn exemplu de urmat”, a profesorului Virgiliu Z. Teodorescu, pentru care îl felicit şi îi aduc mulţumiri în numele constructorilor.
Cred, însă că se cuvine a sublinia că înlăturând colbul uitării, aşternut mai bine de trei sferturi de veac asupra personalităţii inginerului Tiberiu Eremie, profesorul Virgiliu Z. Teodorescu face un act de dreptate faţă de un om care a fost predestinat să zidească construcţii remarcabile.
Încă un argument deloc de neglijat în susţinerea acestei cărţi este prezentat de faptul că, în mod nedrept, se vorbeşte atât de puţin despre cultura noastră tehnică, despre clădirile şi oamenii care le-au realizat. Desigur „oamenii sunt sub vremi” şi traiul zilnic poate abate atenţia tocmai de la acei oameni, semeni ai noştri, care înfăptuiesc lucrările care ne conferă confortul şi siguranţa, care contribuie la crearea mediului nostru de viaţă. Socotesc, însă că o societate organizată şi conştientă de nevoile sale, are datoria să pună în lumină toate faptele care-i sunt benefice.
Şi, cartea profesorului Virgiliu Z. Teodorescu pune în lumină, cu talent şi rigurozitate viaţa şi opera unui ilustru constructor, cel care a fost Tiberiu Eremie, model de conduită şi de ceea ce înseamnă lucrul bine făcut.
Principii ca loialitatea faţă de ţară, cinstea, corectitudinea, competenţa, profesionalismul, simţul responsabilităţii, generozitatea şi puterea exemplului personal - acestea sunt pietrele de temelie pe care s-a format omul şi inginerul Tiberiu Eremie.
Tiberiu Eremie s-a născut în anul 1875 în comuna Purcăreni (Satu Lung). A urmat liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi apoi cursurile Şcolii Politehnice din Zürich. Obţine diploma de inginer în anul 1897, ca şef de promoţie. Apreciat pentru seriozitatea şi pregătirea dovedite, i se propune să rămână în Elveţia.
A înţeles, însă, să vină în ţară pentru a-şi pune cunoştinţele în slujba realizării unor lucrări publice de care era atâta nevoie.
Este imediat angajat la Serviciul de Studii şi Construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice condus de profesorul inginer, inspector general Elie Radu . Aici sub îndrumarea lui Elie Radu, va deveni un promotor al noului material apărut în Europa - betonul armat - alături de mai tânărul său coleg inginer Gogu Constantinescu .
De altfel în anul 1903 inginerul Tiberiu Eremie ţine o conferinţă la Congresul Asociaţiei Române pentru Răspândirea şi Înaintarea Ştiinţei „Comunicare asupra betonului armat”, publicată în lucrările Congresului în care expune principalele sisteme şi uvrage” din Europa, apoi normele de calcul admise şi încercările de laborator, şi sfârşeşte sfătuind pe colegi să caute a introduce cât mai mult betonul armat, căruia îi prevede „un viitor strălucit”. Se cuvine să arătăm că tot atunci Serviciul de Studii şi Construcţii construieşte pentru încercarea în curtea S.N.P.S. din Bucureşti o grindă de probă având circa 8,00 m. deschidere, cu secţiunea în T, grindă ce astăzi se păstrează la intrarea în Facultatea de Construcţii Bucureşti.
Dar spiritul său întreprinzător şi dornic de acţiuni nu se putea mulţumi cu ocupaţia de funcţionar într-un serviciu de stat şi la 1906 îmbrăţişează cariera de antreprenor.
Inginerul Tiberiu Eremie a înţeles să-şi marcheze trecerea prin viaţă realizând un număr impresionant de edificii şi lucrări publice.
Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, Arcul de Triumf, Palatul Cantacuzino, astăzi găzduind Muzeul Naţional „George Enescu”, Palatul Facultăţii de Drept, Palatul Sindicatului Ziariştilor, Palatul Societăţii Studenţilor în Medicină, Palatul „Tinerimea Română, Teatrul „Roxy” de pe strada Lipscani, Catedrala Bisericii Ortodoxe din Cluj, Catedrala din Timişoara, Biserica din Blaj sunt câteva din edificiile construite cu competenţă şi profesionalism şi a căror soliditate şi trăinicie a fost confirmată de-a lungul timpului.
Să adăugăm şi numeroasele lucrări publice de la poduri şi alimentări cu apă la corectări ale cursurilor râurilor şi îndiguiri şi vom avea imaginea operei acestui mare ziditor.
Activitatea tehnică a lui Tiberiu Eremie, îmbrăţişează astfel o perioadă constructivă de peste 30 de ani, timp în care el s-a ilustrat „ca un mare organizator, un spirit curajos de iniţiativă, o voinţă tenace de înfăptuire şi un dar gospodăresc rar.
Loial ţării sale, el a înţeles că beneficiile realizate din lucrări, să nu fie depuse în bănci străine ci să le întrebuinţeze „pentru a amorsa şi fecunda alte întreprinderi utile”. Tiberiu Eremie a creat, animat şi administrat o serie de societăţi tehnice şi industriale, cu capital exclusiv românesc, precum societatea „Dâmboviţa” pentru fabricarea cimentului, societatea „Creditul Tehnic” şi societatea de „Materiale de Construcţii”.
În toată activitatea inginerul Tiberiu Eremie a fost înconjurat numai de personal românesc, „având deplină încredere în munca românească” pe care a promovat-o şi protejat-o.
Pentru a apăra, promova şi sprijini activitate antreprenorială a acceptat să-şi dedice timpul necesar în calitate de preşedinte al Sindicatului antreprenorilor de lucrări publice şi particulare, preşedinte al Băncii Sindicatului Antreprenorilor şi vicepreşedinte al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România.
A încurajat hărnicia şi iniţiativa românească şi şi-a dat obolul cu generozitate pentru operele de bine.
Amintesc numai „modul cum a contribuit la totala metamorfoză a sătucului Fieni”. Graţie societăţii „Dâmboviţa”, Fienii a devenit o staţiune climaterică, despre care mulţi spuneau că „are ceva din splendoarea Sinaiei”.
A construit aici un impunător Palat al Căminului Cultural „Dâmboviţa” cu sală de teatru, sală de conferinţe, bibliotecă, baie populară, dispensar şi altele pentru oamenii locului.
Cred că noi cei de astăzi specialişti şi autorităţi împreună cu societatea „Carpatcement Holding”, avem datoria morală, dar sunt convins şi practică, să înfiinţăm în localitate un Muzeu al Cimentului şi Betonului - „Tiberiu Eremie”.
De asemenea îl găsim în diverse societăţi culturale: preşedintele societăţii „Transilvania” pentru ajutorul studenţilor şi elevilor meseriaşi români, membru al societăţii „Liga Culturală”, membru al societăţii „Tinerimea Română” etc.
„Înţeleapta şi prodigioasa lui activitate - spunea Virgil Caraivan în 1939 - îl aşează pe Tiberiu Eremie alături şi după ilustrul inginer Ion G. Cantacuzino.
Şi astăzi, încă, în multe locuri din ţară mai putem întâlni capodopere semnate „Inginer Tiberiu Eremie”. Ca o garanţie a performanţei, evocând personalitatea marelui constructor, un exemplu ilustru pentru generaţiile de astăzi, profesorul Virgiliu Z. Teodorescu ne dăruieşte o operă, în primul rând cu virtuţii educaţionale. O carte ce merită să fie citită.
  PREFATA:
Cercetarea pe parcursul deceniilor a „biografiei” multora din monumentele de for public de pe teritoriul României, inclusiv din perioada interbelică, m-a familiarizat cu numele inginerului constructor Tiberiu Eremie, fie că a fost vorba despre istoricul Arcului de Triumf din Bucureşti, fie că am căutat să cunosc modul cum Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din Română a reuşit să îndeplinească nobila misiune asumată la finalul Primului Război Mondial de a edifica în ambianţa „Porţii sudice a Moldovei”, respectiv în zona marilor confruntări armate de la Mărăşeşti, un sanctuar al cinstirii celor care s-au sacrificat pentru neam şi glie strămoşească, fie în curtea casei de la Mirceşti unde a construit o miniaturală capelă menită a perpetua pentru viitorime locul de veci a bardului Vasile Alecsandri. A le enumera pe toate cele multe făurite în puţinii ani ai vieţii neostoitului truditor ar fi o regretabilă şi prea sumară pomenire. Consider că în această parte introductivă a textului evocator este suficient să sugerăm domeniile la care participarea sa a fost de bun augur. Poduri şi şosele, căi ferate, lăcaşuri de cultură şi de cult care sunt efective simboluri ale localităţilor unde le-a ridicat, ca şi importante şi ample construcţii pentru promovarea industriei româneşti sunt în mare domeniile care i-au valorificat tot ce-i defineau comportamentul de OM, fiu demn al neamului românesc.
A fost inginerul constructor care a colaborat efectiv cu specialişti din varii domenii de cercetare care la timpul respectiv erau definiţi ca pionieri ai unor discipline care reclamau, de la teorie la aplicarea practică, o efectivă receptare de către societate. A avut exemplare raporturi cu arhitecţii proiectanţi ai respectivelor obiective, modul de cooperare generând respectul şi satisfacţia ulterioară de a fi, în condiţiile unei dure concurenţe, preferat de către comanditari, arhitecţi, pictori şi alţi artişti plastici implicaţi în a da unora din respectivele obiective nu numai trăinicie ci şi o finisare menită a dăinui în timp ca azi, conform calităţilor încorporate să le definim ca monumente şi a fi totodată un valoros mesaj către viitorime.
Faptul că încă din anii şcolarizării în Elveţia avusese prilejuri numeroase să constate virtuţile betonul armat, la momentul implicării nemijlocite ca antreprenor a realizat edificii civile la care a folosit cu succes acest nou material în construcţiile pe care le-a înfăptuit.
Prin educaţia din familie, completată în anii petrecuţi la Braşov şi la Zurich şi-a însuşit o serie de percepte care i-au caracterizat conduita tuturor anilor care au urmat. Punctualitatea, respectarea angajamentelor asumate, realizarea unor lucrări de înaltă calitate, inclusiv preocuparea ca să creeze acele unităţi productive care să-i livreze la timp şi de calitate superioară materialele necesare şi care să-i asigure respectarea termenelor l-au situat în postura de generator a industriei materialelor de construcţii (ciment, cărămidă, lemn, ş.a.), raporturile de respect a tuturor interlocutorilor, preocuparea de a fi formator a celor care urmau să ducă pe mai departe destinele activităţii constructive, implicarea în acordarea ajutorului celor care necesitau o atare tratare, realizând cu delicateţe şi discreţie adevărate acte filantropice.
Pentru a-i caracteriza conduita cred că este suficient să amintim cele întreprinse la ceas de mare nevoie pentru soarta României după retragerea, la finalul anului 1916, a întregii structuri statale în ambianţa teritoriului dintre Carpaţii Orientali şi albia râului Prut. Pentru a dăinui şi a putea asigura multe din cele extrem de necesare vieţii şi predilect pentru cei care în tranşee blocau accesul inamicului peste acest petic de ţară pentru a ajunge în ambianţa speratei mănoase Ucraina. El a fost unul din cei care, prin cele întreprinse, a asigurat constructiv, reparator, transporturile prin construirea de tronsoane de cale ferată, poduri şi şosele spre resursele fie că erau petrolul, cărbunele, sarea, locurile de depozitare ale rezervelor statului.
Anii vieţii l-au definit ca o puternică flacără menită a fi chemare şi către contemporanii săi dar şi pentru urmaşi, inclusiv a celor care, în secolul XXI, avem datoria a reclădii cele pe care le-am risipit la momente de înnegurare.
În 2007, la împlinirea a 70 de ani de la prematurul său deces, am întreprins, consider azi, timide tentative de atragere a atenţiei pentru cunoaşterea moştenirii celor înfăptuite de Tiberiu Eremie. Acum la 75 de ani consider ca o imperativă misiune, ca persoană care de decenii mă preocup de istoria culturii româneşti, să le afirm şi să le aduc şi pe această cale, cele pe care le cunosc, afirmând că alte multe reclamă a fi depistate şi analizate pentru ca în anii care vor urma să fie integrate în biografia sa ca un folositor îndreptar al noilor generaţii spre înfăptuirile care vor caracteriza pentru urmaşi acest secol.
Cunoaşterea moştenirii sale este cu atât mai necesară în aceşti ani ai deceniului care ne apropie de anul 2018, anul CENTENARULUI MARII UNIRI pentru care în fiecare zi va trebui să consemnăm, la ceas de analiză personală ce am făcut în respectiva zi pentru a contribui la efectiva şi vibranta sărbătorire a evenimentului. Este imperios necesar a-i cunoaşte pe cei care prin specificul „armei”, cu care au acţionat, au contribuit, au participat la înfăptuirile făuritorilor treptelor care ne-au facilitat această înfăptuire. Tiberiu Eremie fiind cel care nemijlocit este părtaş a celor întreprinse la Alba Iulia pentru desfăşurarea optimă a lucrărilor în spaţiul Casinei ofiţerilor adaptat ad-hoc a găzdui pe cei 1228 de purtători de „Credenţionale” ce erau mandatele cu care comunităţile româneşti de pe plaiurile pe care le definim transilvane, bănăţene, a crişurilor şi celor maramureşene îi trimisese pentru a reînnoi dezideratul afirmat de la 1848 „Vrem să ne Unim cu ţara !”. Tot lui revenindu-i la 1921-1922 misiunea de a realiza operativ Catedrala Încoronării la 15 octombrie 1922 a Suveranilor României care reunea pe cei care, prin actele istorice din 27 martie/8 aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/1 decembrie 1918, mobilizase simţirea românească pentru a da conturul României interbelice.
A cunoaşte omul şi faptele sale consider că este o datorie fundamentală a urmaşilor şi ca atare în cazul inginerului constructor Tiberiu Eremie, formula uzitată în anii anteriori regimurilor totalitare „A binemeritat de la Patrie” este cazul să o uzităm cel puţin postmortem pentru a-i atribui binemeritatul loc în Panteonul Cultural al României. Linţoliul nejustificat al tăcerii trebuie ferm înlăturat.
  CUVINTE CHEIE: