ELECTRONICA ROMANEASCA. O istorie traita. Vol. 2

  CUPRINS:
Electronica profesională în România (Millea Nona)
Institutul de Cercetări Electronice - ICE -
Întreprinderea de aparate electronice de măsură şi industriale (FEMI/IEMI)
Întreprinderea de Electronică Industrială
Producţia specială de electronică
Mărturii şi amintiri din electronica românească
Prospecte de aparate electronice profesionale fabricate în România până în 1990
Postfaţă (Lăzăroiu Dumitru Felician)
Despre autori
Lista abrevierilor
Bibliografie
  PREZENTARE:
The second volume in the Romanian Electronics - A Firsthand History
series follows through on the retrospective of Romanian Electronics during the
second half of the 20th century, focusing on the realm of Professional Electronics
and its leading centers of research, design and manufacturing: Institutul de
Cercetări Electronice - ICE (Electronics Research and Engineering Institute),
Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Industriale - IEMI (Measuring and
Industrial Electronic Instruments Factory), Întreprinderea de Electronică Industrială
- IEI (Enterprise for Industrial Electronics) etc., including both consumer and
military oriented.
The book, inasmuch as a monograph-document, is a chapter belonging to the
history of the country, intended to register and preserve the record of technoeconomical
undertakings and achievements during that period, the need for
which is underscored by Acad. Dinu Giurescu’s statement: „All of Romania’s
industrialization effort in the 20th century has been largely nullified. Such a
dilapidation of one’s own industry is presumably unparalleled in Europe, if not in
the entire world. Romania no longer owns any industrial enterprises, those still in
operation belong to foreign corporations“.
Later generations should get to know that, during hard times of the past
communist regime, professionals in Romania managed to build an indigenous
electronics industry that supported the entire national economy, and whose exports
were competitive on the free markets as well.
  PREFATA:
Volumul II continuă periplul prin istoria electronicii româneşti din a doua
jumătate a secolului XX, cu ani plini de bucurii dar şi de dureri, abordând domeniul
electronicii profesionale, cu unităţile sale reprezentative: Institutul de Cercetări
Electronice - ICE, Întreprinderea de Aparate de Măsură şi Industriale - IEMI,
Întreprinderea de Electronică Industrială - IEI, şi unităţi cu cercetare şi producţie
civilă şi specială - inclusiv Aerofina.
O precizare pentru cititori: din motive de amploare, lucrarea va avea mai mult
de două volume, precum anunţasem iniţial, astfel încât şi numerotarea capitolelor
nu mai corespunde celei din Cuprinsul prezentat în volumul I.
Ca şi volumul I, volumul II a căutat să includă printre autori pe cei mai
reprezentativi specialişti care au activat în diverse sectoare - atât cât ne mai
permite viaţa - fiindcă, din păcate, unora le-am simţit sprijinul şi aprobarea doar din
depărtări astrale.
Capitolul I - Electronica profesională în România fixează jaloanele unei
dezvoltări foarte ambiţioase, atinse în măsură mai mare sau mai mică, dar dorite şi
pregătite de un număr mare de specialişti din toate ramurile economiei, fiindcă
aceasta se dezvolta aproape paralel şi oarecum în corelaţie cu ritmul industriei
electronice
Capitolul II - Institutul de Cercetări Electronice - schiţat ca structură, pe
patru pagini, de fostul director ing. Nicolae Sotirescu a fost dezvoltat şi finalizat de
foştii săi colaboratori, inginerii Gheorghe Bălaşa, Theodor Dragomir, Radu Enescu,
toţi directori pe care i-a avut pe parcurs institutul până la dispariţia lui, precum şi de
unii cercetători păstrători ai unor documentaţii ştiinţifice practic unice, ca dr.ing. Ion
Constantinescu. Capitolul este un document dens, cu aplecare spre sobrietate şi
precizie, iar ultimul subcapitol referitor la ICE după 1990, care beneficiază de o
documentare excepţională, dă întreaga măsură a ceea ce s-a realizat şi apoi
pierdut definitiv pentru electronica profesională şi implicit pentru ţară. Avem un
imens regret că iniţiatorul acestui capitol nu a mai apucat să-l vadă finalizat.
Menţionez totodată sprijinul altor colegi ingineri din ICE, dr. ing. Alexandru
Ivaşcu, ing. Radu Chiculescu, care deşi nu au scris texte, au contribuit cu semnalări
şi materiale privitoare la acest institut. Tuturor le rămân recunoscătoare pentru
ataşamentul pe care l-am simţit, legat de dorinţa ca ICE-ul să rămână - măcar in
istorie - prezentat corect, cât mai aproape de realitate. Toţi, fără excepţie, au
subliniat calitatea profesională şi umană a colectivelor de cercetători şi muncitori
dedicaţi fără preget ideii de a traversa în timp cât mai scurt etapa de început şi de
a se alinia nivelului atins de firme şi institute de renume din străinătate. Recunosc
că am întâmpinat şi refuzuri, dar poate apariţia acestui volum să scoată din inerţie
şi pe alţi foşti truditori în domeniu, care prin completările lor să aducă un plus de
informaţii în cadrul unei eventuale noi ediţii.
Capitolul III - Întreprinderea de Aparate Electronice de Măsură şi
Industriale - IEMI, care la început părea să pună probleme deosebit de dificile, din
lipsă de autori, a devenit „vedeta“ volumului II prin implicarea neaşteptată şi foarte
eficientă a dlui ing. Ştefan Dincă - cel mai longeviv director al său din secolul XX,
precum şi a prof.dr.ing. Nicolae Drăgulănescu a cărei inimă a rămas în fabrică şi
după terminarea stagiaturii şi trecerii lui în învăţământul superior, şi care ne-a pus
la dispoziţie o documentaţie tehnică importantă. Cu sprijinul dânşilor am adunat filă
cu filă mare parte din prospectele produselor întreprinderii, şi am putut demonstra
concret activitatea şi performanţele tehnice ale IEMI, lucru pentru care le
mulţumesc. Regret că, din lipsa accesului la arhiva întreprinderii, partea economică
este mai slab reprezentată. Tot neaşteptată şi absolut inedită este prezenţa printre
autorii acestui capitol a ing. Ion Dima, domiciliat în SUA, care a parcurs în întreprinderea
IEMI primii ani după o detenţie politică, căruia de asemenea îi mulţumesc
pentru sinceritatea unor destăinuiri, unele cu caracter efectiv anecdotic cu referire
la o epocă în care profesionalismul şi amatorismul se împleteau la fel de inexplicabil
ca şi astăzi. Menţionez în mod special faptul că deşi am primit asigurări de
colaborare din partea dlui col. ing. Dan Şotropa, directorul IEMI după 1990, în final
aceasta nu s-a materializat.
Capitolul IV - Întreprinderea de Electronică Industrială - IEI este foarte puţin
reprezentată. Motive există şi sunt întemeiate: întreprinderea a luat fiinţă în 1981,
mai exact a rămas pe vatra fostei uzine Electronica Baicului, după mutarea în
sediul din Pipera a liniilor de fabricaţie televizoare şi la Tehnoton Iaşi a producţiei
unor radioreceptoare. A mai păstrat o parte din producţia de componente pentru
aceste bunuri de larg consum electronice, despre care am scris în volumul I şi s-a
axat în mare parte pe producţia de radiocomunicaţii militare, care formează
obiectul capitolului V. Mulţumesc dlor ing. Virgil Teodorescu şi col. ing. Tarcea
pentru colaborarea în această situaţie delicată.
Capitolul V - Electronica militară, pentru care cercetarea şi producţia s-au
făcut în mai multe unităţi civile şi militare beneficiază de semnătura dlui col ing.
Agenor Scărlătescu, care a lucrat o viaţă întreagă în domeniu, pornind de jos şi
până la funcţia de director general al uzinelor Electronica şi director în CIETC.
Textele d-sale ne demonstrează că, în orice regim, România a mers înainte prin
idealurile marilor oameni ai istoriei - responsabili şi generoşi - fie ei militari sau
civili, cercetători, muncitori sau oameni din exploatare. Dând dovadă de o
exemplară disciplină militară, alături de d-sa au făcut efortul de a găsi şi prezenta
documentaţii tehnice ale produselor şi dnii col.ing. Ilie Marin şi col ing. Costache
Şerban, precum şi dnii dr. ing. Gheorghe Mărâi şi dr. ing. Sorin Stoica, care merită
mulţumirile noastre. Câteva însemnări inedite datorăm dlui col. ing. Emil Vlădoiu.
Tot la capitolul de electronică militară se încadrează şi prezentarea întreprinderii
Aerofina semnată de ing. Ion Miu, ce a fost realizată pe baza relatărilor
actualilor conducători ai unităţii.
După aderarea la NATO din dotarea armatei române au fost retrase toate
produsele menţionate în această carte. Le prezentăm pentru istorie şi pentru a
sublinia valoarea remarcabilă a capacităţii de concepţie şi execuţie autohtone din
acei ani, pe care conducătorii post decembrişti le-au ignorat total.
Capitolul VI - Mărturii şi amintiri din electronica românească e legat de
fapte şi nume descrise în prima parte a lucrării şi vine prin scrierile autorilor - în
special ale prof. dr. ing. D.F. Lăzăroiu, adevărate mărturii - să completeze imaginea
formării şi funcţionării unei industrii în condiţiile regimului comunist de la noi, fapt
pentru care îi mulţumesc respectuos.
Capitolul VII - Prospecte de aparate electronice profesionale fabricate în
România până în 1990. Am considerat obligatoriu să public aceste prospecte
fiindcă altfel sunt sortite dispariţiei, ca dovadă faptul că am întâmpinat dificultăţi
deosebite în obţinerea materialelor. Cele prezentate în acest volum au fost
adunate cu mare greutate şi după aprecierea noastră reprezintă cca jumătate din
ce s-a fabricat în realitate. Un ajutor special am primit din partea dlor prof. dr. ing.
Nicolae Drăgulănescu, ing. Ştefan Dincă şi col. ing. Agenor Scărlătescu cărora le
adresez mulţumirile mele. Am întâmpinat şi refuzuri incredibile (dacă n-ar fi fost
transmise prin e-mail) din partea unor persoane care consideră că prospectele
pe care le deţin şi le-au predat Muzeului UPB sunt proprietate personală, drept
pentru care le-au şi retras din donaţie, pentru a nu le putea utiliza noi. După
finalizarea lucrării toate documentele pe care le-am adunat vor fi clasate, legate
şi donate unele Muzeului UPB, altele Bibliotecii Academiei - pentru sala acad
Mihai Drăgănescu.
Mă simt obligată să fac două precizări:
Prima - D-l prof.dr.ing. D.F. Lăzăroiu, care a participat alături de mine la
coordonarea primului volum, nu a mai prelungit acest rol la volumul II, deoarece a
considerat că, părăsind sectorul în anul 1972 când s-a retras la Politehnică, nu a
mai contribuit în continuare la dezvoltarea ramurii electronice, a cărei importanţă a
crescut între 1972 şi 1989. De aceea, am socotit că era util şi necesar să mă
adresez pentru colaborare unor specialişti ai sectorului, care s-au remarcat
profesional în mod deosebit în perioada 1972 - 1989, persoane menţionate în
lucrare. Precizez totuşi că m-am bucurat în continuare de colaborarea, sfatul şi
îndrumarea d-sale de câte ori l-am apelat, de asemenea că este prezent şi în acest
volum, motiv pentru care îi sunt profund recunoscătoare.
A doua. Volumul II trebuia să cuprindă două domenii - Electronica profesională
şi Tehnica de calcul. Întrucât cele două secţiuni au ajuns să depăşească 900 pag.,
în ultimul moment am hotărât să le publicăm în două volume succesive, cu
coordonatorii care s-au ocupat îndeaproape de ele, respectiv dr.ing. Nona Millea
pentru volumul II - Electronica profesională şi ing. Ion Miu pentru volumul III -
Tehnica de calcul.
Înainte de încheiere doresc să împărtăşesc cititorului câteva gânduri:
Lansarea primului volum mi-a adus în faţă câteva aspecte a căror elucidare
este necesar, cred, s-o fac aici. Astfel, un ziarist - l-aş califica ca „homo unius
libris“ - a afirmat că lucrarea a fost scrisă de „nostalgici“ şi ca atare nu prea
foloseşte urmaşilor. Cum acest termen este atribuit astăzi în sens peiorativ foştilor
comunişti, mă simt obligată să dau câteva lămuriri. Dincolo de caracterul apreciat
ca „nostalgic“, lucrarea de faţă este un exerciţiu de înţelegere a activităţii corpului
tehnic vis a vis de regimul politic al acelei epoci.
Lucrarea este scrisă de aceeaşi oameni care au conceput şi ridicat industria
electronică românească, de aceea se şi intitulează „O istorie trăită“, iar dacă se
pare cumva că transpare vreo urmă de nostalgie din expunerea autorilor, aceasta
se referă la uzinele şi institutele pe care ei le-au proiectat şi ridicat, în condiţii de
maxime sacrificii materiale şi nu numai, dar care astăzi nu mai există, nicidecum la
regimul politic din acei ani... După un regim de dictatură nu prea avem de ce să fim
nostalgici, în plus salariile erau mici şi plafonate, lucram muncă nenormată 6 zile
pe săptămână şi a 7-a o făceam deseori voluntar (obligaţi). E drept că mulţi
salariaţi ajunseseră membri de partid, era speranţa partidului de a se face popular,
dar nu orice purtător al unui carnet roşu era şi comunist. Menţionez că, în
decembrie 1989, existau 3.831.000 membri de partid, conform declaraţiei acad
Dinu Giurescu, dar o foarte mică proporţie dintre aşa numiţii membri ai PCR
credeau în comunismul de tip sovietic şi în filiera sa românească, fapt demonstrat
prin aceea că după 22 decembrie 1989 partidul s-a destrămat complet, nimeni ne
mai pretinzând vreo legătură cu acesta. Este un caz unic în istorie când milioane
de oameni s-au dezis în 24 de ore de regimul care îi captase, pe unii din ei prin
presiune şi violenţă.
Inginerii - în special profesioniştii, şi electroniştii făceau parte din această
categorie fiind triaţi încă de la alegerea meseriei - în marea lor majoritate şi-au
văzut de treabă nu de aventuri politice, cei buni şi-au vândut regimului ştiinţa nu
conştiinţa, ei erau apreciaţi în primul rând după realizările lor tehnice, nu după
convingeri exprimate în vorbe sau imagini precum oamenii de cultură. De aceea,
spre deosebire de aceştia din urmă, care - strict dependenţi de politică - într-o
noapte s-au despărţit de opera lor din trecut - literară sau filosofică - noi inginerii
considerăm că trecutul ne aparţine cu bunele şi relele lui şi nimeni nu are dreptul
să arunce la lada de gunoi a istoriei odată cu politica absurdă şi realizările pozitive,
tehnice şi economice, ale oamenilor acelor ani, pe care le-au înfăptuit cu gândul că
politicienii sunt trecători, dar ţara e veşnică. Astfel, afirm că:
1. Lucrarea este un document din care generaţiile următoare pot învăţa câteva
lucruri:
a) Dacă vrem ca tuturor să ne fie bine, trebuie să ne bazăm în primul rând pe
noi, niciun ajutor extern nu este doar din „bunăvoinţă“. Generaţia mea a
demonstrat că este posibil ca în ţara noastră să se dezvolte tehnici noi de
cercetare şi producţie, folositoare întregii societăţi, prin concepţie proprie. Industria
de electronică profesională românească, cu ramurile tratate în acest volum -
aparatura de măsură şi control, aparatura de electronică industrială, aparatura
medicală şi radiocomunicaţii civile şi militare - s-a dezvoltat în cea mai mare parte
prin efort propriu de concepţie pentru produse şi tehnologii, s-ar putea spune în
termenii de azi „prin noi înşine“. Licenţe s-au luat doar pentru unele tehnologii, în
special pentru componente. Chiar dacă aparatura fabricată în ţară nu s-a situat
iniţial la cei mai înalţi parametri calitativi, prin concepţie şi fabricaţie - lucru
menţionat în carte - ne-a asigurat libertatea de mişcare şi orientarea promptă către
domeniile cele mai urgent cerute de economia naţională şi de piaţa externă pe
care o testam permanent. În plus am învăţat lecţia că nici o licenţă importată nu
oferă produse de ultimă generaţie.
b) România a avut o industrie electronică implicată în dezvoltarea majorităţii
ramurilor economiei naţionale, nu aşa cum se vehiculează astăzi că ţara era lipsită
de o industrie competitivă tehnic şi economic. Multitudinea de prospecte, rapoarte,
comparaţii şi citări din documente oficiale - anuarele statistice interne şi internaţionale
- au scopul să demonstreze, că industria electronică nu corespundea
calificativului de „maldăr de fiare vechi“, dat de fostul prim ministru al anului 1990,
care a fost semnalul începerii procesului de distrugere a întregii economii
naţionale. Precizez totodată că introducerea acestora în carte nu a urmărit
creşterea numărului de pagini - aşa cum s-au grăbit să afirme necunoscătorii -
fiindcă, la fel ca şi volumul I, realizarea acestui volum este plătită integral de noi,
deci sub acest aspect ar fi trebuit să milităm pentru reducerea, nu mărirea
numărului de pagini. Le-am publicat pentru a arăta nivelul şi diversitatea produselor
fabricate de industria electronică românească din acei ani. Am făcut-o şi fiindcă am
constatat că există o tendinţă puternică de negare a realizărilor anterioare anului
1990 - de demolare şi ştergerea de pe harta ţării a marilor uzine şi institute - şi în
primul rând de distrugere a arhivelor lor - După opinia noastră acţiunea are scopul
de a minimiza anumite realizări tehnico-economice ale epocii, de a elimina
elementele de comparaţie pentru incapacitatea de a construi ceva similar - sau
măcar de a conserva ce-au moştenit - în primii douăzeci de ani ai actualului secol,
şi totodată de a micşora responsabilitatea anumitor personalităţi politice pentru
distrugerea economiei în anii nesfârşitului regim de tranziţie Chiar şi noi, autorii
acestui volum, care am trăit acea epocă şi ştim de existenţa multor documente, ca
participanţi direcţi la elaborarea şi înfăptuirea prevederilor lor, le-am procurat greu
şi doar parţial, unele din ele din arhive personale.
c) Cartea, prin concepţia de lucrare-document, este un capitol aparţinând
istoriei ţării cu scopul de a prezenta şi conserva eforturile tehnico-economice şi
realizările dintr-o anumită perioadă. Ea se adresează profesioniştilor dispuşi s-o
parcurgă cu atenţie şi pixul în mână, nefiind în nici un caz destinată noptierei sau
servietei în care se pun cărţi pentru ocuparea timpului pe parcursul unei călătorii,
fie ea şi peste ocean.
2. Lucrarea este un raport în numele electroniştilor profesionişti, ingineri,
tehnicieni sau muncitori, care începând din 1948 şi-au dedicat o mare parte din
viaţa lor preocupării esenţiale de la locurile lor de muncă de a dura ceva trainic
pentru ei şi copiii lor. Şi efortul lor a fost vizibil atât pe plan intern cât şi pe piaţa
externă. România exporta produse electronice, de la televizoare la calculatoare şi
ţinea cu demnitate piept concurenţei de pe pieţele externe în câteva domenii.
Conform unor studii publicate de OECD. „În 1989, nivelul tehnologic al
produselor industriei prelucrătoare româneşti era deasupra nivelului mediu
mondial, era mai scăzut, dar foarte apropiat de cel realizat în Japonia, SUA,
Regatul Unit, era egal cu cel realizat în Austria şi Olanda, şi superior celui realizat
în ţări precum Norvegia sau Danemarca.“1 În conformitate cu limbajul Anuarelor
statistice industria prelucrătoare include şi industria electronică. Acesta este
„diploma de merit“ a generaţiei noastre.
3. Prin mediatizarea fostei industrii electronice româneşti, lucrarea este un
protest faţă de cei care în mod iresponsabil au distrus, în 20 de ani, practic toată
industria ridicată, prin efortul nostru comun, în cei peste 40 de ani de „construire
a socialismului“ (etapă denumită astăzi comunism). Averea ţării a trecut din
proprietatea comună a tuturor cetăţenilor, în proprietatea statului privat - ceea ce
a fost de fapt un fel de renaţionalizare mult mai dură decât cea din 1948. Statul
comunist a deposedat câteva sute de mii de familii de bunuri estimate la o
valoare de cca 8 miliarde echivalent euro, în timp ce statul post-decembrist a
deposedat 6 milioane de familii de bunuri evaluate la peste 300 miliarde
echivalent euro2. Apoi printr-un şir întreg de inginerii financiare, la adăpostul unor
legi europene adoptate formal - ca paravan - dar pe care le-au eludat, această
proprietate a fost devalorizată şi a trecut în mâinile câtorva oligarhi străini sau
români. Nimic din sumele încasate din vânzarea avuţiei naţionale nu a fost utilizat
pentru modernizarea şi repornirea motoarelor economiei. Acad. Dinu Giurescu
apreciază că „Tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în
cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după
toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are
în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie aparţin firmelor străine“.3
Dacă această avere se păstra şi se gospodărea - prin manageri specialişti
cinstiţi, chiar dacă iniţial trebuia să-i importăm - şi în condiţiile legislaţiei
capitalismului european, aşa cum nu aveam nici o datorie externă la 1 ian 1990, ba
chiar aveam de recuperat creanţe de cca 4 miliarde echivalent euro - măcar o
parte din industria naţională ar fi putut fi redresată. Dacă păstram industria,
menţineam în ţară forţa de muncă - cea mai mare bogăţie a unui stat - şi o
cointeresam în noile politici economice, iar averea ţării şi a noilor proprietari ar fi
crescut, pe când în regimul legilor postdecembriste, defectuos create - din
neştiinţă sau deliberat - după 1990 PIB României a scăzut dramatic, el revenind la
nivelul din 1989 abia în 2004. Pe scurt, cam acestea sunt lucrurile pe care autorii
„nostalgicii“ le au de adus la cunoştinţă celor care beneficiază de munca lor prin
incalificabile „inginerii financiare“ (denumite altădată „delapidări“) şi mai deloc prin
competenţe tehnice şi manageriale deosebite.
4. Rememorarea realizărilor industriei electronice româneşti din a doua
jumătate a secolului XX este şi un omagiu pe care îl aducem faptelor şi amintirii
celor care, anonimi şi în tăcere, au acţionat pentru viitorul lor şi al familiile lor
precum şi pentru ca România să devină mai mult decât o ţară „eminamente
agricolă“ aşa cum ne-au tot dorit, prin anii 60, vecinii mai apropiaţi sau mai depărtaţi
din „lagărul socialist“. Ei au muncit şi au sperat, purtând în suflet, nemărturisit,
versurile lui Radu Gyr „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri // Nici ochii când în
lacrămi ţi-s // Adevăratele înfrângeri // Sunt renunţările la vis“. Voi tinerii electronişti
- şi nu numai - să nu uitaţi să visaţi, să vă fixaţi idealuri şi să perseveraţi în
realizarea lor, mai ales astăzi când incompetenţa a devenit competenţă naţională.
Ca şi în primul volum, adresez profundele mele mulţumiri tuturor celor care
m-au înţeles şi sprijinit în demersul de a prezenta date cât mai multe şi oficiale
despre unităţile care fac obiectul prezentului volum şi în mod special dlui
prof.dr.ing. Florin Tănăsescu şi dlui dr. ing. Aurel Millea, cu care am continuat să
mă acordez pe aceeaşi lungime de undă.
Şi tot ca în primul volum urez tuturor, autori şi colaboratori, multă sănătate,
fiindcă avem încă de lucru până să terminăm drumul început prin istoria electronicii
româneşti.
  CUVINTE CHEIE: