TRATAT DE PETROCHIMIE VOL. III.

  CUPRINS:
  PREZENTARE:
După apariţia Volumului 1 - Produse petrochimice de bază în 2010 şi a Volumului 2 - Produse petrochimice macromoleculare în 2012 din Seria Tratat de Petrochimie, am lăsat pentru Volumul 3 - Produse petrochimice prelucrate, care apare în 2014, o prezentare mai amplă a etapelor în care industria petrochimică din România a fost distrusă cu premeditare, după 1989.
Vreme de 500 de ani „Statele Româneşti” au avut o economie feudală bazată pe agricultura extensivă şi de abia în 1852, după exploatarea rezervelor de petrol şi mai cu seamă după 1880 românii au pus bazele unei industrii autohtone, o dată cu dezvoltarea prelucrării petrolului şi a căilor ferate.
Indiferent de guvernarea momentului, industria românească s-a dezvoltat în ritm alert în perioada 1918-1940, deşi agricultura a rămas încă la tracţiunea animală.
După „Cel de al Doilea Război Mondial”, între 1950 şi 1989 producţia industrială a României a crescut de 44 de ori cu un ritm mediu anual de 9,3%, greu de imaginat în vremurile noastre.
Industria petrochimică românească creată în deceniile 1960-1980 ale secolului trecut s-a bazat în mare parte pe importul de licenţe şi know-how din SUA, Japonia şi Europa de Vest, dar şi pe cercetări originale româneşti. Nivelul tehnologic al produselor petrochimce realizate în deceniul 1980-1990 era comparabil cu cel realizat în ţări cu tradiţie industrială. Unele dintre acestea se mai produc şi astăzi prin exploatarea unităţilor realizate înainte de 1990, la Petromidia şi Oltchim.
Un rol deloc neglijabil în dezindustrializarea României după 1990 l-a jucat Fondul Proprietăţii de Stat - FPS care a acţionat ca o agenţie de stat, înfiinţată în 1992, cu scopul de a privatiza societăţile comerciale cu capital majoritar de stat. În 2001 agenţia şi-a schimbat denumirea în Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Proprietăţii Statului - APAPS, iar în 2004 s-a reorganizat şi a devenit Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului - AVAS.
Foştii preşedinţi ai Consiliului de Administraţie au fost Emil Dima (FSN), Sorin Dimitriu (PNŢCD), Radu Sârbu (PNŢCD) şi Ovidiu Muşetescu (PSD), cu ocazia formării guvernului Năstase A.
De parcă ne-ar consola cu ceva, începând din 1990, o dată cu instalarea noii puteri, „reformiştii” pe baza declaraţiei fostul Prim-Ministru Petre Roman, care a etichetat petrochimia drept „un morman de fier vechi”, în ianuarie 1990 a început dezindustrializarea programată a României, nu numai a industriei chimice şi petrochimice, în patru etape principale:
a) Etatizarea capitalului naţional industrial, respectiv trecerea acestuia din proprietatea „întregului popor”, în proprietatea „Statului Român post-comunist”, controlat de aşa numiţii „reformişti”.
b) Ruperea legăturilor economice dintre rafinăriile de petrol şi unităţile petrochimice, gândite şi realizate integrat, o dată cu înfiinţarea societăţilor comerciale cu capital de stat şi înlocuirea vechilor administratori, mulţi dintre ei capabili, cu reformiştii FSN-ului, lipsiţi de experienţă şi doritorii de înavuţire rapidă.
c) Decapitalizarea noilor societăţi comerciale proaspăt înfiinţate, secătuirea capitalului circulant al întreprinderilor de stat, îndatorarea către băncile finanţatoare, acordarea de subvenţii de la stat pe criterii politice cu banii de la populaţia sărăcită şi în final lichidarea aşa ziselor „găuri negre” care trebuiau vândute pe un dolar către „reformişti”.
d) Inducerea ideilor: „lipsa de materii prime şi a „pieţelor tradiţionale de desfacere” o dată cu desfiinţarea CAER, a „tehnologiilor învechite şi energofage”, „calitate necorespunzătoare şi necompetitivă a produselor româneşti”, au constituit tot atâtea argumente nefaste pentru distrugerea industriei româneşti şi transformarea României în piaţă de desfacere.
În celelalte ţări foste comuniste: Polonia, Ceho-Slovacia, Ungaria în schimb, industria moştenită de la regimul comunist a fost păstrată, modernizată şi dezvoltată, astfel încât astăzi aceste ţări şi-au dublat şi triplat chiar producţia petrochimică, în timp ce noi am închis şi demolat peste 80% din industria chimică şi petrochimică.
În topul general al distrugerilor, ca sector industrial, chimia, împreună cu petrochimia ocupă locul 2 de neinvidiat, după industria alimentară.
În anul 1997, comparativ cu 1989, România a produs de 11,4 ori mai puţine fibre sintetice, de 5,7 ori mai puţin acid sulfuric, de 4 ori mai puţini antidăunători, de 2,2 ori medicamente şi de 3,7 ori îngrăşăminte chimice.
În 2013 dovedim că se poate şi mai rău, pentru că nu mai producem deloc fibre sintetice, policlorură de vinil, polistiren cauciucuri sintetice, solvenţi, negru de fum, etilenă şi multe alte produse necesare pe care însă le importăm.
România importă astăzi aproape toate produsele industriale şi de uz caznic: de la chibrituri şi cremă de pantofi la medicamente, produse agro-alimentare, utilaje şi echipamente industriale, tractoare, maşini agricole şi exportă materii prime şi semifabricate. Veniturile obţinute din exportul de automobile de către Dacia Piteşti şi Ford Craiova, se duc în buzunarele investitorilor străini, României revenindu-i doar sume modice din taxe şi impozite.
  PREFATA:
DESPRE AUTOR:

Dr. ing. Gheorghe IVANUS a absolvit Institutul de Petrol si Gaze, Facultatea de Tehnologia Petrolului - Bucuresti. Sef al instalatiei de distilare atmosferica la Rafinaria Brazi intre 1956 si 1960, proiectant de proces, sef de proiect, sef de sectie, consilier in sectorul de petrochimie din IPROCHIM si PETRODESIGN in perioada 1961-1993, profesor asociat la Institutul Politehnic din Bucuresti, Facultatea de Chimie Industriala, titular si autor al cursului „Proiectarea instalatiilor chimice”, intre 1980 si 1992. Membru al Academiei de Stiinte Tehnice din Romania din anul 2000. In anul 1980 a obtinut Premiul „Gheorghe Spacu” al Academiei Romane pentru cercetari in petrochimie. Autor al mai multor publicatii de specialitate, aparute in tara si in strainatate, carti tehnice si stiintifice, articole, brevete.
  CUVINTE CHEIE: